Sfântul Ambrozie, patronul apicultorilor

Sfântul Ambrozie, patronul apicultorilor

Jean Hannoteaux

Din cele mai vechi timpuri, nectarul - băutura zeilor din Olimp - poartă numele de ambrozie (ambroise). I se atribuiau puteri miraculoase. Religia creştină preia şi ea acest termen şi iată, în aerul în care se simte plutind un miros îmbătător de miere se ţese, între alte legende ale Bisericii şi istoria evenimentelor minunate al căror erou a fost, la puţin timp după naştere, cel care avea să devină Sfântul Ambrozie. Să urmărim legendă... Într-o frumoasă după-amiază de vară, copilul dormea afară, vegheat de doică să, în apropiere găsindu-se şi tatăl. Deodată, un roi de albine începu să se rotească deasupra leagănului şi, atras că de un loc ales de cercetaşe, se precipită spre gura deschisă a micuţului adormit. Începură să intre şi să iasă din gura micuţului ca şi când s-ar fi hotărât să-şi stabilească acolo locuinţa şi să-şi construiască din ceară cămările pentru provizia de miere.

Servitoarea, speriată, încercă să îndepărteze cu un evantai acest du-te-vino îngrijorător al albinelor, dar tatăl, care văzuse întâmplarea şi care, fără îndoială, avea simţul sacrului şi puterea perceperii semnelor, se împotrivi mişcărilor de apărare ale doicii, estimând că un asemenea eveniment era un semn prevestitor al viitorului fiului său. A devenit cu atât mai convins de acest lucru atunci când a văzut că albinele, după un timp, au dispărut în înălţimi şi au fost înghiţite de nori. Un asemenea eveniment în viaţa celui care avea să devină un sfânt nu putea să nu-l desemneze pe acesta ca un patron al apicultorilor şi protector al albinelor.

Sfântul Ambrozie, deşi este legat de un fenomen fabulos - atribuit deja în antichitate lui Pândar şi Platon - nu este un personaj rupt de real. Nu intenţionăm să separăm în aceste rânduri aspectele mai mult sau mai puţin imaginare ale legendei sfântului de aspectele istorice autentice, ar însemna să destrămăm această tapiserie realizată la începuturile erei noastre, în ţesătura căreia istoria se întrepătrunde cu legenda. Această abordare, concretă şi mitică în acelaşi timp convine foarte bine profesiunii de apicultor pe care omul obişnuit o consideră ca fiind o profesiune de artizani şi, în acelaşi timp de magicieni. Situând întâmplările în timp, iată tabloul epocii şi evenimentelor. Tatăl Sfântul Ambrozie era un senior roman numit prefect al pretoriului Galilor de împăratul Valentin I. Înainte de naşterea lui Ambrozie, familia avea deja o fată, Marceline, care a devenit o virgină fidelă lui Cristos, şi un băiat, Satyre, care s-a sihăstrit. Această familie exemplară care se stabilise la început la hotarul jurisdicţiei tatălui, la Treves, s-a mutat apoi în sudul Galiei. Se presupune că Ambrozie s-a născut la Lyon sau Arles, între 333 şi 340 e.n. Apicultorii francezi pot să considere ca un semn al cerului faptul că naşterea protectorului profesiunii lor s-a produs pe teritoriul lor. Capul familiei a murit puţin după intervenţia supranaturală a albinelor. Mama, pe care nu o mai reţinea nimic în Galia, s-a întors la Roma.

ln capitala Imperiului, Ambrozie a relevat repede calităţile întrevăzute de tatăl său. De o inteligenţă remarcabilă, de timpuriu s-a familiarizat cu studiul limbilor străine şi cu retorică, ceea ce i-a permis să îmbrăţişeze, imediat ce a devenit adult, meseria de avocat. Preşedintele Senatului, Anicius Probus, care a recunoscut meritele acestui strălucit orator, l-a luat consilier şi asesor. L-a numit apoi guvernator al Liguriei şi Emiliei care corespundeau provinciilor arhiepiscopului din Milano, Turin, Gene, Ravena şi Bologne. În momentul plecării lui Ambrozie spre locurile feudei sale, senatorul i-a adresat aceste cuvinte enigmatice dar profetice „Să guvernezi mai mult ca un episcop decât ca un judecător". 

Se pare că funcţia de episcop, în acest timp, când Biserica devenea o religie de stat, se situa mult deasupra oricărei funcţii şi era considerată cea mai mare demnitate cu care putea fi onorat un om. Autoritatea sa spirituală şi rolul său de succesor al apostolilor făceau un fel de semizeu capabil să rezolve atât problemele acestei lumi cât şi pe cele de dincolo.

Când Ambrozie, în calitate de guvernator, sosea la Milano, tocmai murise episcopul de acolo, Auxence. Acesta abuzase de puterile sale tiranice şi favorizase erezia ariană care devenea din ce în ce mai virulentă atât în Orient cât şi în Occident. Milanezii, rămaşi fără episcop, erau în plină efervescentă şi confuzie. Prezenţa unui episcop devenise o necesitate urgentă deoarece ei se simţeau din ce în ce mai dezorganizaţi, lipsindu-le acel conducător spiritual suprem. Împăratul Valentin I, care avea un suflet de democrat, nu dorea insă să-şi impună propriile decizii în numirea succesorului lui Auxence şi cere poporului să-şi aleagă singur episcopul. Decizia imperială era desigur progresistă şi lăudabilă dar ea a cauzat mult scandal şi dezbin în pieţele publice şi în biserici. Arieni şi catolici ortodocşi se înfruntau şi dădeau naştere la încăierări şi dezordini.

ln calitate de guvernator, Ambrozie suferea din cauza acestor înfruntări şi a răbufnirilor violenţei în oraş şi a crezut că este de datoria sa să intervină pentru a calma spiritele. Vorbele acestui orator ieşit din comun au reuşit foarte repede să potolească certurile, asistenta rămânând atentă la cuvintele celui pe care l-au numit mai târziu Doctor mellificus, (doctorul ale cărui cuvinte stunt ca mierea). Şi iată că în continuare asistăm la un lucru uimitor: mulţimea, care cu puţin timp înainte era divizată în alegerea unui candidat arian sau ortodox este subjugată subit de elocventă lui Ambrozie şi într-un comun acord acesta este desemnat alesul pentru scaunul episcopal.

Surprins de o asemenea alegere Ambrozie a refuzat la început această sarcină pentru care nu se simţea nici apt, nici demn. Atunci, în mijlocul mulţimii de bărbaţi femei, un copil a lăsat sânul mamei, la care se alăpta, şi, spre stupefacţia generală, a strigat : „Ambrozie, fii episcop !". 

În faţa acestui ordin imperativ venit de la un sugar nevinovat, guvernatorul a crezut că aude chiar vocea lui Dumnezeu şi aparent cedează dorinţelor celor care îl rugau să preia funcţia. Întors insă acasă şi dezmeticindu-se din strigătele înfierbântate ale mulţimii şi chiar din uimirea produsă de ordinul supranatural ce-i venise prin gura copilului, Ambrozie se recunoaşte nedemn de funcţie şi vrea să facă o imagine proastă faţa poporului pentru a-l determina să revină asupra hotărârii sale. S-a dus la tribunal, a chemat pe ultimii condamnaţi şi i-a supus la torturi ca să apară în ochii tuturor ca un judecător crud. Considerând că nu se degradase destul în faţa opiniei publice, acest om de mare virtute, cast prin excelentă, a convocat pentru noaptea aceea o cohortă de prostituate şi a simulat o orgie. Supuşii săi nu s-au lăsat însă înşelaţi; ei au înconjurat palatul şi au cerut cu şi mai multă insistentă să cedeze rugăminţilor lor.

Profitând de întuneric, Ambrozie a fugit din palat şi a mers toată noaptea, sperând să scape de cei care îl asaltau pentru a-l obliga să accepte funcţia de episcop. În zori, spre marea sa mirare, s-a trezit în faţa uneia dintre porţile oraşului pe care credea că l-a părăsit definitiv. Înconjurându-l pe alesul lor, aşa cum albinele orfane înconjoară o matcă regăsită, locuitorii oraşului Milano încercau toate mijloacele pentru a-l forţa să accepte misiunea pe care i-o încredinţaseră. Unii i-au spus chiar că mesagerii l-au anunţat pe împărat de hotărârea lor şi că acesta era încântat de această situaţie.

Din nou Ambrozie reuşeşte să scape de mulţime şi să se refugieze la un prieten numit Leonce, într-o casă de ţară situată în împrejurimile oraşului Milano. Dar surpriză... Leonce, mai convins decât oricine de necesitatea ca Ambrozie să devină episcop, i-a denunţat ascunzişul, comiţând, desigur, o trădare inocentă.

Cum se puteau explica aceste eschivări în faţa unei opinii unanime a poporului, prietenilor, împăratului şi a lui Dumnezeu însuşi care îşi făcuse simţită prezenţa şi voinţa prin vocea pruncului ? Desigur, tocmai datorită inteligenţei sale, culturii şi talentului său de diplomat şi orator, Ambrozie îşi dădea seama că funcţia care i se oferea depăşea puterile sale. La acest raţionament probabil se mai adăuga şi faptul că el nu primise incă botezul şi nu fusese admis în calitate de egumen. Cum ar fi putut deci să îndeplinească rolul spiritual şi teologic al unui episcop când nu primise nici cea mai mică educaţie necesară unei asemenea funcţii ? Trebuie să admitem deci că reacţia sa, datorată şi modestiei, cât şi unei bune cunoaşteri de sine era justificabilă. Propunerea era neobişnuită.

În cele din urmă, în faţa evidenţei voinţei lui Dumnezeu s-a supus şi a acceptat numirea. Imediat, lucrurile s-au precipitat. S-a botezat şi 8 zile mai târziu, papa l-a consacrat episcop. Era în 7 aprilie 374. Vestea s-a răspândit în Orient şi Occident şi.. toată lumea era mulţumită de această hotărâre. Importanţa numirii sale ca episcop a depăşit ca mărime orice alt eveniment anterior din viaţa sa. Iată de ce, pentru a-i sărbători aniversarea a fost reţinută această dată şi nu cea a naşterii sau a morţii sale.

Pentru a se situa la înălţimea sarcinii unui episcop, în câteva luni Ambrozie a studiat teoria şi s-a instruit în tot ceea ce trebuia să ştie nu numai un ecleziast ci şi cel mai înalt demnitar al Bisericii. Modestia nu l-a părăsit insă. În ciuda ştiinţei acumulate şi a gradului de cultură pe care-l posedă, el cerea sfatul tuturor miniştrilor; a devenit în scurt timp extrem de apt pentru funcţia pe care o îndeplinea. Datorită elocvenţei sale şi credinţei a convertit mulţi păgâni şi a adus pe calea cea dreaptă mulţi eretici, dintre care cel mai celebru este însuşi Sfântul Augustin care, la rândul său, a devenit unul dintre cei mai mari învăţaţi ai Bisericii.

Cea mai mare luptă a Sfântului Ambrozie a fost cea dusă împotriva arienilor, dintre care o parte importantă nu dezarma. Se spune că într-o zi, o femeie din această sectă a urcat pană la tribună oratorului sacru pentru a-l insulta. Dar lupta s-a ascuţit şi mai mult atunci când Justine, mama împăratului, ariană inveterată, a întreprins o acţiune fără milă împotriva apărătorului ortodoxiei, întemniţându-l în propria lui biserică. În aceste condiţii, sfântul episcop, pentru a susţine credinţa enoriaşilor săi, a compus pentru ei imnuri sacre pe care ei le cântau, închişi în biserică, în jurul celui care-i călăuzea. Din fericire, poporul care l-a ales i-a rămas în cea mai mare parte fidel şi îi admiră curajul de a o înfrunta chiar pe mama împăratului.

Legenda povesteşte că puterea şi credinţa lui erau atât de mari încât chiar în timpul predicilor îngerii se coborau şi îi vorbeau episcopului Ambrozie la ureche. Acesta a dobândit o autoritate morală atât de mare încât nici cei mai puternici potentaţi ai timpului nu îndrăzneau să i se opună.

După moartea lui Valentin I şi a fiului acestuia, Valentine II, Teodosie I cel Mare a venit la putere şi contrar predecesorilor săi, el şi-a extins puterea asupra Orientului şi Occidentului. Acestui prinţ, cel mai puternic de pe pământ care combătea păgânismul, care a redus arianismul, care impunea catolicismul ca religie de stat, Ambrozie i-ar fi putut accepta unele extravaganţe. Dar, pentru că în anul 390 el a masacrat între 5 000 şi 7 000 de locuitori din Tessalonic care se răsculaseră, sfântul episcop l-a excomunicat pe împărat şi i-a interzis să intre în biserica lui. A trebuit ca gloriosul Teodosie să se căiască public de crimele comise şi să se umilească acceptând pedeapsa impusă de prelat. Din această cauză, uneori, sfântul Ambrozie este reprezentat înarmat cu un bici cu care pedepseşte atât pe ereticii rebeli, cât şi pe orice împărat vinovat de crime.

Pe seama sfântului s-au pus numeroase fapte fantastice, miracole chiar. Poate că ultimul miracol a fost acela al transfigurării sale. Legenda creştină spune că după ce a murit, în chiar ziua înmormântării, în anul 396 e.n. deasupra sicriului său s-a ridicat o stea care a rămas să strălucească cu neostoită putere pe cer, aşa cum spiritul sfântului Ambrozie a strălucit în întreaga sa viaţă.

Cercetând modul în care acest luminat şi puternic sfânt a traversat secole în rol de patron al albinelor şi apicultorilor, am putut releva ca iconografii basoreliefurile bazilicii Sf. Ambrozie din Milano, unde un roi de albine se aşază pe gura lui. Acest document datează din sec. IX. La Biserica Saint Clement din Roma, Ambrozie este reprezentat copil, culcat în leagănul său. Doica sau mama îndepărtează albinele ce roiesc în jurul gurii copilului. Este o frescă din secolul XV. De asemenea, mai există o gravură din sec. XVI, de Jerome Wierix în care sfântul citeşte lângă un stup. Mult mai recentă ca dată a realizării este alegoria descoperită de Claude Rivals pe un stup din Slovenia decorat. Sub notaţia „Ambrozie, 1924" se află un fronton asimetric pe care este reprezentată, la dreapta, o plantă cu trei flori, într-un vas simbol al înfloririi totale; în mijloc, episcopul Ambrozie, cu haine sacerdotale albe, mantou de aba şi cârjă episcopală îndreptată spre exterior - simbol al puterii exercitate asupra cerului, şi nu doar asupra unei mănăstiri, ca cea exercitată de un preot sau o preoteasă ţine cu amândouă mâinile o carte dar în acelaşi timp îşi întoarce privirea spre o albină, frumos desenată care se întoarce la stup. Stupul deosebit (nu prea sloven), cilindric, din paie, este aşezat pe un suport de lemn ca o farfurie. Din vârful stupului ţâşneşte o flacără prezentă şi în alte multe alegorii creştine. Cu toate că Sfântul Ambrozie este recunoscut, de asemenea, ca patron al cerienilor şi fabricanţilor de turtă dulce, el şi-a găsit reprezentarea în ceară sau în atât de variată - ca formă de expresie industrie a producătorilor de turtă dulce. Am putea presupune insă că Sfântul Nicolae, reprezentat cu mitră şi cârjă episcopală foarte des, nu ar fi decât o mutaţie a figurii patronului lor, episcopul Sf. Ambrozie.

În încheiere, aş vrea să observ că în epoca noastră, modernă şi rapidă, acest cult se estompează din ce în ce mai mult la cei care se ocupă cu apicultura. Sărbătoarea sfântului nu mai este celebrată. Apicultorii din Touluse au hotărât să reia tradiţia. Se zicea că uitarea nu a fost decât provizorie. Azi sunt din ce în ce mai numeroşi cei care simt nevoia să se întoarcă la izvoare, mă întreb cum ar putea oare apicultorii să renunţe la patronajul unui sfânt atât de prestigios, a cărui viaţă a fost atât de asemănătoare cu comportamentul albinelor: dulceaţa mierii o regăseai în cuvintele lui, puritatea cerii onora onestitatea comportării sale, puterea şi eficacitatea luptelor împotriva abuzurilor şi necredinţei era asemănătoare luptei gardienilor stupului. „Era ca un leu, temut dar generos, a cărui elocvenţă era ca mierea cea mai bună; pedepsea în acelaşi timp, cu o voce de trăsnet pe cei răi" (citat dintr-o carte cu vieţile sfinţilor). 

Traducere şi adaptare de Cannen Hotoboc din Revue fragaise d'apicultureide-cembrie 1989

by admin