Apicultura pentru incepatori – Produse apicole
Apicultura pentru incepatori:

Produse apicole

Principalele produse apicole recoltate de la familiile de albine sunt urmatoarele:

Mierea | Ceara | Propolis | Venin | Polen | Pastura | Laptisor de matca | Apilarnil

MIEREA

Chiar din perioadele cele mai timpurii, omul a stiut de ce merita sa infrunte neplacerile cauzate de intepaturile albinelor si de cataratul pe stanci si prin copaci, pentru a ajunge la fagurii valorosi cu miere ai coloniilor salbatice de albine. Din totdeauna, mierea si ceara au jucat un rol important in istoria omenirii si au fost foarte utilizate. Astfel, prin vestigiile celtice din mormantul unei persoane importante, datand din anii 500 I.Ch. si descoperite in 1978-1979, mierea isi avea locul pe langa alte obiecte de valoare; o dovada ca acest produs al albinelor era deosebit de apreciat in antichitate (Vorwohl 1984).

O definitie destul de buna a mierii o gasim intr-o dispozitie din 21 martie 1930 (RGBI. I 101), unde in articolul I se spune:

„Mierea este produsul dulce, pe care albinele il produc, adunand nectar sau alte sucuri dulci gasite pe plantele vii, mai apoi imbogatite cu substante proprii, modificate in corpul albinelor, depozitata in faguri pentru maturare.”

Aceasta definitie legislativa arata mierea ca fiind atat produsul albinelor cat si al plantelor. Chiar si o noua dispozitie prin EG 1974 nu defineste mierea altfel.

Nectarul, secretat de flori, este materia prima pentru miere si reprezinta o solutie apoasa ce are in compozitie diferiti hidrati de carbon, albumina, mineralele, acizii, vitamine; continutul mediu de zaharuri este de 40%, iar cantitatea de apa variaza de la 30% la 90%. Felul si cantitatea de nectar secretat depind, pe langa diferentele dintre specii, de mai multi factori:

  • calitatea solului si a nutrientilor joaca un rol important. De exemplu, se stie ca teii nu secreta nectar in mod regulat, decat daca au la dispozitie un sol nisipos, cu surse bogate de apa freatica.
  • clima si perioadele zilei: cele mai multe specii secreta mai mult nectar dimineata decat dupa-amiaza. Aerul cald si vantul dinspre sud sau sud-vest stimuleaza productia, in timp ce vanturile uscate dinspre est pot impiedica secretia de nectar; deosebit de afectate sunt rapita si papadia.

Lichidul secretat de afide – Alaturi de nectar, acest lichid este necesar vietii albinelor si apare mai ales in regiunile impadurite, unde este produs in principal de paduchii de frunze si cei de coaja. Este materia prima pentru apreciata miere de padure. Afidele de frunze traiesc mai ales pe stejari, tei, ciresi, mesteceni si pruni, in timp ce coniferele ca bradul, molidul sau laricea gazduiesc afidele de coaja; cele mai cunoscute si productive specii sunt paduchii de molid cu platosa (lecanii), paduchii de coaja ai molizilor si paduchii-de-miere verzi, gasiti in brazi.

Pentru a se hrani, afidele perforeaza coaja ramurilor si lastarilor fini cu trompa, sug seva si prelucreaza substantele nutritive necesare, cum ar fi aminoacizii. Deseori, aceste picaturi de marimea unei gamalii de ac sunt preluate de catre albine direct de pe spatele producatorilor (de exemplu lecaniile). Lichidul de pe brad se aduna pe ace sau pe frunzele arbustilor de dedesubt ca o masa stralucitoare, lipicioasa. De obicei, albinele il culeg dimineata, inainte sa se usuce. Mari cantitati de astfel de lichid sunt produse in lunile iunie, iulie si august, iar in anii buni pot aparea pe brazi pana in octombrie –noiembrie. Totusi, in aceasta perioada, nu mai este adunat de albine.

Premisa principala a unei productii bune de lichid este o inmultire masiva a afidelor. Aceasta are loc cand toate cerintele sunt indeplinite: cele mai importante sunt conditiile meteorologice bune si cantitatea de hrana disponibila a copacului gazda.

Lichidul nu este cules numai de albine; el este o hrana bogata in hidrati de carbon, cautata si de alte insecte, de exemplu furnicile.

Acest lichid mai contine glucoza si fructoza. Spre deosebire de nectar, in componenta intra si alte zaharuri, ca melecitoza, dar in cantitati mai mici. Dupa excretie, lichidul contine in jur de 80%, dar sub influenta temperaturii si aerului uscat, acest procent scade rapid. Albinele nu sunt atrase de aceasta substanta decat in stare lichida.

Este produsul elaborat de catre albine din nectar sau mana, dupa o prelucrare speciala in interiorul sau in afara organismului lor, imbogatit in substante proprii si depozitat in celulele fagurilor, constituind hrana principala pentru ele si progenitura; orice produs asemanator cu mierea, la elaborarea caruia nu participa in exclusivitate albinele, nu intra in notiunea de miere. De asemenea, mierea elaborata de catre albine in exclusivitate din alta materie prima decat cea pe care o recolteaza in mod naturala nu intra in notiunea de miere naturala de albine.

Datorita calitatilor sale nutritive mierea de albine este considerata ca un produs alimentar dietetic, avand in acelsi timp si proprietati terapeutice fiind folosita in prevenirea si tratamentul unor afectiuni ale aparatului digestiv, respirator, cardiovascular, ale sistemului nervos, etc.

Clasificarea mierii prezinta un interes practic, tine seama de originea materiei prime-nectarul (miere florala si extraflorala) si mana (miere de mana). Mierea florala rezulta din prelucrarea nectarului recoltat de catre albine din glandele nectarifere florale si extraflorale, iar dupa speciile de la care provine se clasifica in monoflora si poliflora. Mierea de mana poate avea origine vegetala (seva extrvazata pe suprafata frunzelor si a lastarilor tineri, datorita presiunii radiculare din perioada de trecere de la starea de repaus la cea activa), sau origine animala – excretie speciala a producatorilor de mana din grupul afidelor si coccidelor din ordinul homoptere (Carnu, 1971). Dupa modul de prezentare se cunoaste mierea in faguri si mierea extrasa, iar mierea extrasa prin centrifugare si prin stoarcere poate fi in stare fluida sau cristalizata (in diferite stadii).

Culoarea mierii este data de prezenta unor pigmenti vegetali cum sunt: carotenul, clorofila, si derivatii ei (xantofila), taninuri etc. iar aprecierea culorii se face prin comparare. Vascozitatea sau rezistenta la curgere ofera indicatii asupra maturarii si densitatii mierii. Un grad ridicat de vascozitate ingreuiaza procesul de extractie, respectiv de conditionare. Vascozitatea este influentata de continutul mierii in apa. Unele sorturi de miere prezinta o vascozitate caracteristica gelatinoasa, la care mierea fluida nu curge decat dupa o agitare prealabila, prezentand fenomenul de tixotropie (miera de iarba, de hrisca ).

Higroscopicitatea reprezinta proprietatea mierii de a absorbi vaporii de apa din mediul inconjurator. Greutatea specifica :1,417 este determinata de continutul in apa a mierii. Natura zaharurilor ce compun mierea se stabileste gratie proprietatii ei dea devia lumina polarizata, glucoza deviaza lumina polarizata la stanga, iar zaharoza la dreapta.Indicele de refractie da indicatii asupra greutatii specifice si a procentului de apa.

Compozitia chimica a mierii difera foarte mult si se stabileste pentru fiecare sarja in parte.

De asemenea, mierea contine dextrine care nu sunt digerate de albine. Substantele minerale, determinate prin calcinare din cenusa sunt saruri de: potasiu, fosfor, calciu, magneziu, fier, mangan, si siliciu,iar la analiza spectrala s-au evidentiat in plus saruri de: alumina, bor,crom, cupru.Mierea de mana contine o cantitate mult mai mare de saruri decat mierea florala. Enzimele din miere sunt:invertaza (scindeaza dextrinele in dizaharide, prezenta ei in miere atesta originea naturala acesteia) care se exprima prin indicele diastazic. Vitaminele identificate in miere sunt tiamina, riboflavina, piridoxina, acidul nicotinic, boitina, acidul ascorbic, vitamina K, acidul folic, care provin din polenul existent in miere si nectarul florilor. In miere se mai gasesc cantitati mici dse inhibine si acetilcolina. Caracteristicile mierii romenesti sunt prevazute in STAS 784-76.

Cristalizarea este un proces natural specific, datorita caruia mierea trece din stare fluida in stare mai mult sau mai putin consistenta. Cand mierea este suprasaturata cu glucoza apar cristalele „initiale”care cresc in marime, formand congomerate. Cristalizarea pote fi untoasa si grosolana, se produce la 10 – 18 0C. Peste 270C mierea lipsita de cristale initiale nu granuleaza. Mierea de rapita, de floarea- soarelui si tei cristalizeaza foarte repede, uneori chiar in faguri.

Cupajarea consta in amestecul mai multor sorturi de miere pentru a se obtine o anumita culoare, aroma si gust, ceea ce se realizeaza in malaxoare cu palete, la temperatur de 400C.

Pasteurizarea mieriiare ca drept scop topirea cristalelor initiale si distrugerea germenilor care ar provoca fermentarea mierii la 70 – 780C, iar apoi racirea rapida la 25- 400. tratamentul termic timp de 6 minute la 700 nu modifica constantele biologice ale mierii.La incheierea proceselor de conditionare mierea se ambaleaza si se cinserva in incaperi curate, uscate, fara mirosuri, la temp. de 11 grade. Prin pastrare timp indelungat la 20-250C mierea pierde din aroma, se inchide la culoare si se formeaza hidroximetilfurfurolul (mai ales in urma supraincalzirii mierii).

Formarea mierii

Produsele culese de albine, nectarul si lichidul secretat de afide, trec printr-o pre-digerare si depozitare, suferind modificari fizice si chimice complexe, realizand in final mierea. La putin timp dupa culesul sucurilor cu continut de zahar din natura, incepe o transformare chimica, albina adaugand pe drumul inapoi spre colonie o enzima pentru invertit (un ferment), proprie corpului. Aceasta enzima descompune, fara a se modifica pe sine, zaharoza, in fructoza si glucoza. Un amestec dintre cele doua tipuri de zahar se numeste zahar invertit. Mierea adusa in colonie si aflata deja in faza de modificare, este adusa de catre albinele-culegatoare si predate albinelor din stup, pana la depozitarea ei in alveole. In procesul de fabricare sunt introduse si alte enzime: un component care descompune hidratii de carbon (diastaza), si altele, precum catalaza, fosfataza si oxidaza. Acestea apar in cantitati mici de substante introduse, ca si inhibina – care distruge bacteriile – si vitaminele, in perioada transformarii de la materiile prime la produsul finit. Pe langa schimbarile chimice suferite de hrana culeasa, au loc si modificari fizice. Cantitatea de apa continuta de nectar si de secretiile afidelor scade pana la 17%-20% in perioada prelucrarii. Aceasta se intampla datorita procesului evaporarii, cand mierea este transportata de la o albina la alta si stupul are o temperatura destul de ridicata.

Solutia obtinuta este o masa concentrata, care totusi poate absorbi apa. Albinele impiedica acest fenomen capacind imediat alveolele in care se gaseste mierea, cu ceara de culoare mai deschisa decat cele de puiet. Spre deosebire de capacele alveolelor pentru puiet, cele pentru miere nu permit patrunderea aerului.

Compozitia mierii

Mierea este un amestec din diferite zaharuri, carora albinele le-au adaugat si alte componente importante.

Compozitia in procente a mierii de albine – fara a lua in considerare diferitele soiuri de miere (dupa Grout si Ruttner 1966): Apa 17,20, Zaharuri superioare 1,50, Fructoza 38,19, Glucoza 31,28, Acizi 0,57, Proteine 0,26, Zahar de trestie 1,31 , Oxizi 0,17,Zaharuri multiple 7,31, Componente secundare 2,21;

Dintre acizi, cei mai importanti sunt aminoacizii, acidul citric, acidul malic, acidul formicetc. Printre minerale enumeram potasiul, sodiul, calciu, magneziu, cloritii, sulfatii, fosfatii etc. Componentele secundare sunt mai ales aromatice, anumite inhibine, vitamine, hormoni si enzimele fermentilor.

Mierea din nectar si cea din secretiile afidelor se deosebeste prin gust, culoare si amestecuri de polen; mierea din lichidul secretat de afide contine mult mai multi aminoacizi decat cea din nectar. In 100 g miere din flori sunt prezente 27,72 mg de aminoacizi. Mierea de padure contine 34,96 mg; hrana pentru albine, din zahar, contine insa numai 10,32 mg. Deosebirile intre mierea din flori si cea de padure exista si la nivelul mineralelor. Mierea de padure contine mai putin sodiu si calciu, mierea din flori mai mult potasiu. Greutatea specifica a mierii la un continut de apa de 20% este de 1,417. Cantitatea de energie ajunge la 1270 kJ (= 300 kcal) la 100 g de miere. O lingurita contine 250 kJ (= 60 kcal.).

Sorturi de miere

Cea mai importanta diferenta este cea dintre mierea de nectar si cea din lichidul secretat din afide. Dintre soiurile de miere din flori, cele mai valoroase sunt mierea de salcam, de rapita, de papadie, etc. In regiunile cu livezi cu pomi fructiferi sau in crescatoriile de flori, se obtine de obicei o miere poliflora, caci diferitele specii de plante stau foarte apropiate una de alta. De exemplu, mierea de papadie este amestecata foarte des cu mierea de pomi fructiferi sau din alte flori de camp. Cunoscatorii din domeniul mierii de flori recomanda in special acest soi de miere din diverse plante, caci amestecul da mierii o aroma deosebita si un continut nutritiv important. Este vorba, aici, despre miere deschisa la culoare, galben-aurie, in stare lichida. Soiuri de miere pura, cum ar fi mierea de rapita, pot fi recoltate numai acolo unde aceste plante sunt cultivate pe pe zone extinse.

Mierea de padure poate fi un amestec de miere din nectar si din lichidul afidelor. Deseori se intalnesc soiuri pure de miere, caci in multe regiuni, brazii si molizii sunt singurele surse pe un spatiu larg si natura nu ofera multe flori.

La inceputul culesului din molizi, pe la jumatatea lunii iulie, incepe inflorirea zmeurii in padure. La aceasta miere, este imposibil de evitat amestecul cu alte soiuri, deja prezente in faguri, dintr-un cules timpuriu. Culoarea acestei mieri nu mai este galbena, ci de un maroniu deschis sau inchis. Nu mai este atat de dulce ca mierea pura din flori. Aceasta miere poate fi imbogatita prin culesul de lichid secretat de afide, de pe stejari, artari si alte specii de foioase. Termenul de „miere de frunze” este folosit cand este vorba de un soi pur de miere dintr-o anumita specie.

Cantitatea de secretii ale afidelor este atat de mare pe brazi si molizi, in unii ani, incat este posibil ca albinele sa produca un soi pur de miere de brad sau molid. In timp ce mierea de molid este maronie deschis sau inchis, mierea de brad este recunoscuta prin culoarea ei inchisa, verzuie, aproape neagra. Aceste doua soiuri de miere au un gust deosebit de aromat si sunt preferate de multi consumatori. Spre deosebire de mierea de flori sau de padure, mierea de brad nu contine aproape deloc polen.

Preluarea mierii

La terminarea transformarii materiilor prime in miere, alveolele sunt capacite. Apicultorul nu asteapta ca toate alveolele sa fie capacite; daca o treime pana la doua treimi din faguri au capac si, la o apasare cu mana, nu mai curge miere din alveolele necapacite, putem recoltata mierea.

Indepartarea albinelor din faguri are loc foarte repede si simplu, cu ajutorul unei perii, maturi speciale, cu care albinele sunt impinse inapoi in stup. Fagurii cu puiet si rezerve de miere vor ramane in colonie ca provizie pentru perioadele proaste. De asemenea, scoaterea mierii din fagurii cu puiet ar afecta sau chiar distruge larvele in curs de dezvoltare.

Pentru a putea separa mierea de fagure, capacele alveolelor trebuie indepartate. Aceasta actiune poate fi facuta cu o furculita sau un cutit special. Munca devine mai usoara, daca aceste unelte sunt udate din cand in cand cu apa calda. Ceara capacelor cade intr-un recipient special. Separarea mierii de fagure este facuta si astazi numai cu ajutorul centrifugii pentru miere, folosind forta centrifugala. Cosul rotativ, in care sunt tinuti fagurii, este pus in miscare, fie cu mana, fie cu ajutorul unui motor. Intoarcerea fagurilor are loc manual sau, la centrifugile cu motor, automat la pornirea in directie opusa. Cosul cu faguri se afla in interiorul unui cilindru metalic prevazut cu fund etans si robinete de golire. Prin centrifugare, mierea este proiectata pe peretii cilindrului, prelingandu-se in jos. Activitatea da rezultate si mai bune, cand fagurii inca mai pastreaza caldura din stup. La fagurii noi, viteza de rotatie trebuie reglata astfel incat ei sa nu se rupa. Ruperea este impiedicata de rotatiile mai incete si precaute.

Prin unul sau mai multe robinete, mierea curge din centrifuga, printr-o sita dubla, in recipientul de pastrare. Cu ajutorul unei site cu ochiuri mari si a uneia fine, chiar si cele mai mici bucati de ceara sunt separate de miere, astfel incat produsul este de o calitate ireprosabila. La scoaterea din centrifuga, este necesar un control, pentru a se vedea daca mierea este intr-adevar matura. Daca ea curge repede si formeaza, la temperatura camerei, o gaura in mierea aflata deja in sita, inseamna ca are un continut prea mare de apa. Pericolul fermentarii – si, astfel, al pierderii recoltei – nu este de exclus. Daca mierea curge, formand un „munte” si depunandu-se in cute, mierea este matura.

Dupa dispozitia Consiliului Comunitatii Europene, deosebim, dupa metoda de extractie, urmatoarele feluri de miere: mierea cu bucati de fagure, mierea picurata, mierea centrifugata si cea presata. Mierea centrifugata este sortul cel mai des intalnit.

Depozitarea mierii

Mierea centrifugata, proaspata si pura, este un produs finit. Ultimele lucruri care trebuie facute sunt indepartarea spumei la de suprafata si amestecarea mierii cu un aparat electric sau un bat. Spuma este rezultatul bulelor de aer care apar in miere la filtrarea prin sita. Amestecarea in recipient da o miere fina, cristalina, mai ales la mierea de flori. Daca in miere au mai ramas bucatele de ceara, acestea vor urca la suprafata in 8-14 zile, si vor putea fi scoase.

Mierea de albine este pastrata in recipiente bine inchise din tabla sau plastic (adecvate pentru pastrarea alimentelor), de preferinta in spatii intunecoase, la o temperatura pe cat posibil constanta de 100C. Recipientele pot tine 12,5 kg, 25 kg, 40 kg sau 50 kg de miere. Ele trebuie sa poata fi inchise bine, caci, pe langa apa, mierea poate atrage si mirosuri straine. Zonele incalzite sau poduri nu se potrivesc pentru depozitarea pe termen lung. Mierea buna, centrifugata si curata poate fi pastrata peste 3-4 ani, fara pierderi calitative.

Cristalizarea mierii

Nu numai apicultorii, ci si multi consumatori de miere stiu, din proprie experienta, ca unele soiuri de miere se zaharisesc sau cristalizeaza repede, altele dupa catva timp si altele niciodata. Aceasta nu dovedeste neaparat existenta unui adaos de zahar. Este o proprietate naturala a mierii.

Mierea, in forma ei finita, este de fapt o solutie saturata. In starea ei lichida, va ramane doar o perioada anume de timp. Pana la urma, mierea trece intr-o stare solida, respectiv cristalizata. Poate ajunge atat de tare, incat sa nu poata fi scoasa decat cu mari eforturi din recipient.

La diferitele soiuri de miere, raportul dintre fructoza si glucoza difera. Mierea cu multa glucoza cristalizeaza rapid.

Printre acestea, amintim mai ales mierea de rapita, de papadie si de pomi fructiferi. Daca predomina fructoza, insa, cristalizarea va dura mai mult. Tipica este mierea de salcam, care poate ramane lichida pana la doi ani. Mierea din lichidul secretat de afide se afla intre cele doua categorii. Cristalizarea acesteia dureaza cateva saptamani sau luni.

O exceptie este mierea din lichidul afidelor, cu continut de melecitoza. Acest tip de zahar este compus din doua molecule de glucoza si una de fructoza. In unii ani, apare, in cantitati mari, mai ales la lichidul de pe molid si larice. In mierea de larice, continutul de melecitoza poate ajunge la 38%. Aceasta miere are proprietatea de a se cristaliza chiar in faguri si de a nu putea fi lichefiata prin centrifugare. Mierea cu o cantitate mai mica de melecitoza, de exemplu cea de molid, poate fi centrifugata partial, dar se zahariseste repede in recipient. Este, totusi, vorba despre o miere de calitate, cu un gust deosebit si apreciata de cunoscatori.

Mierea cristalizata poate fi lichefiata din nou, prin incalzire la 400C. Aceasta operatiune poate fi facuta pe o baie cu apa calda. Aceasta metoda este recomandata pentru cantitati mai mici de 2,5 kg. Daca mierea este mai multa, sunt folosite de catre apicultor asa-numitele dulapuri calde (gasite in comert), cu termostat si incalzire electrica. 25 kg de miere sunt lichefiate in doua zile.

O incalzire prea puternica dauneaza mierii. Deja la o incalzire de 450C, enzima sensibila, invertaza, sufera, iar la o incalzire pe termen scurt de 700C, este distrusa. O astfel de miere numai poate fi considerata ca fiind naturala. Din pacate, in multe tari de peste ocean, aceasta procedura a devenit obisnuita si mierea este incalzita pana la 70-750C. Astfel, cristalizarea este ingreunata sau impiedicata. Se recurge la aceasta metoda cand consumatorii prefera mierea lichida. Aceasta miere poate sta mult timp pe rafturile magazinelor fara sa se zahariseasca. Totusi, valoarea mierii scade simtitor.

Germania este cel mai mare consumator de miere din lume, cu un consum mediu de 1 pana la 2 kg pe cap de locuitor.

Mierea ca aliment si medicament

Fiindca zaharurile continute in miere sunt invertite, ele pot fi folosite foarte repede de catre corpul uman (cu totii stim ca glucoza pura duce la o crestere imediata a capacitatii fizice si mentale). Pe langa aceasta, mierea contine multe alte substante, care sunt de mare insemnatate pentru sanatatea omului. Nimeni nu se indoieste, ca mierea de albine este de mare folos pentru sanatate. Acest fapt a fost demonstrat, nu numai de experienta din vechime, ci si din chimia din ziua de azi.

Cantitatea mare de zahar invertit, de la 60% pana la 70%, face din miere un energizant ideal. In aceasta forma, sangele poate prelua zaharurile imediat, astfel incat hranirea si inlocuirea energiei folosite are loc foarte repede in musculatura. Pentru oamenii care depun o munca grea si mai ales pentru sportivi, mierea este un tonifiant excelent. Astfel, faimosul alpinist englez Sir Edmund Hillary si-a atins performantele sportive prin consumul regulat de miere. La prima ascensiune pe Everest, in primavara anului 1953, a avut in rucsac cinci pfunzi de miere. A fost foarte recunoscator, caci intr-un depozit de hrana, lasat de o expeditie elvetiana din anul anterior se gasea si miere. Echipa germana de la Jocurile olimpice din 1964 de la Tokio a folosit din plin mierea. Cel care s-a ocupat cu asistenta medicala, prof. Nőcker, a recomandat mierea in cartea sa despre hrana energizanta pentru sportivi.

Mierea nu foloseste numai sportivilor si celor care depun efort, ci si sugarului si copilului, caci mierea stimuleaza cresterea in greutate si apara organismul impotriva infectiilor. Poate fi considerat ca efectele pozitive ale mierii se datoreaza continutului mare de zahar invertit, cat si cantitatii de minerale, foarte bine echilibrate, care ajung in corp. Printre acestea enumeram calciul, fierul, cobaltul, fosforul si acidul silicic.

Cand mierea ajuta atat de mult omului activ si copilului, nu este de mirare ca si persoanele slabite sau batranii pot profita de pe urma acestui aliment de mare valoare. Organismele acestor oameni sunt, intr-un fel sau altul, slabite. Organele ca inima, ficatul, rinichii, bila, stomacul, intestinele, plamanii, sangele si nu in ultimul rand, nervii necesita, dupa o boala sau o operatie, sa fie fortificate. Pe langa medicamentele prescrise de medic, mierea este un supliment ideal, energizant, calmant si linistitor, care stimuleaza de asemenea formarea sangelui.

Este, de asemenea, de mentionat efectul medicinal al mierii in cazul ranilor de orice fel, chiar deschise sau purulente. De exemplu, medicii rusi raporteaza ca au avut de a face cu astfel de cazuri in anii din timpul razboiului si dupa acesta. Inhibinele din miere, care distrug bacterii, ar putea fi motivul pentru care chiar ranile infectate se curata si incep sa se vindece dupa ce sunt unse cu miere.

Omul modern, foarte des stresat, va aprecia o hrana tonifianta, calmanta si, pe deasupra, gustoasa. Mierea este intotdeauna un adaos excelent la masa de dimineata. Ea isi face efectul mai ales atunci, cand este consumata in mod regulat, fie pe paine, fie in stare pura. Un pahar de apa cu miere inainte de culcare are un efect calmant, usureaza somnul, chiar si dupa o intrerupere a somnului. Aceste actiuni pozitive se datoreaza probabil, vitaminelor din seria B.

Din copilarie, cu totii primeam miere in ceaiul sau laptele fierbinte, cand suferea e tuse sau de raceala. Nu numai ca ne simteam mai linistiti si puteam adormi, dar tusea se ameliora si ne insanatoseam mai repede. Aceasta reteta veche – deseori in combinatie cu suc de morcovi sau de ridiche – este valabil si astazi si folosita foarte des in lunile de iarna.

Consumul de miere este posibil si in cazul diabeticilor, depinzand de gravitatea cazului si de posibilitatea de supraveghere, atata timp cat medicul cunoaste proprietatile mierii si cazul pacientului. O proba poate arata cantitatea maxima suportabila, dupa cantitatea de zahar din urina si din sange O lingura de miere are valoarea nutritiva a doua oua de gaina.

Polenul ca aliment pentru consumul uman

In ultima vreme, pe langa miere, si polenul adunat de albine a devenit cunoscut ca factor de hranire. Inainte de a fi descoperita centrifuga se presa cu mana mierea din faguri, astfel ca polenul depozitat in celule ajungea in miere. Prin centrifugarea moderna acest caz se intampla numai intr-o masura neinsemnata.

De la inceputul anilor `50 s-a pus tot mai des intrebarea daca alimentatia cu continut de albumina, cu care familia de albine cu o cantitate de 30 la 50 kg creste cam 150 000 albine, nu poate fi buna si omului. Nu numai analizele chimice au incurajat aceasta, dar si multe stiri despre oameni care consumau regulat polen.

Polenul are un continut bogat in substante hranitoare. Pe langa albumine, aminoacizi liberi, zaharine, substante minerale, vitamine, antibiotice, substante de crestere si alte substante hormonale, polenul contine si grasimi si substante aromatice. Daca adaugam apa, atunci polenul contine aproape tot ce este continut si in miere, numai ca in alta compozitie si cantitati, la care, in plus, se adauga deosebirile esentiale de la planta la planta. Joirisch (in Herold 1970) considera ca polenul contine tot ce are nevoie organismul pentru viata. In diferite tari occidentale si estice polenul face parte de ani de zile din randul alimentelor cu valoare terapeutica.

Conform acestora polenul regleaza activitatea intestinala, produce inmultirea globulelor rosii, cresterea rapida in greutate si refacerea fortelor la batrani si convalescenti, si in general are ca efect o imbunatatire a starii generale de sanatate si o buna dispozitie resimtita de pacienti.

Conform diferitelor articole ale lui A. Caillas aparute intre anii 1954 si 1967 pot fi resimtite si alte efecte ale polenului:

  • stimuleaza apetitul;
  • usureaza munca intelectuala;
  • imbunatateste irigarea la nivel cerebral;
  • imbunatateste vederea;
  • accelereaza cresterea;

Totusi, se reliefeaza si efecte negative pe care oamenii le-au atribuit polenului. Uneori apar modificari cardiace si stari de indispozitie. Apicultorii obtin polenul cu capcanele de polen. Astfel, albinele care se intorc la stup li se perie buzunarasele la trecerea prin urdinis. Acesta se aduna apoi intr-un recipient sau intr-o cutiuta pusa dedesubt.

Dupa o curatire de depunerile nedorite, precum picioare sau aripi de albine, el trebuie uscat imediat, deoarece polenul prea ud favorizeaza mucegairea si se altereaza rapid. Polenul alterat poate dauna sanatatii si poate actiona ca o otrava. Se recomanda pastrarea la loc uscat si intunecos, deoarece lumina si substantele acide diminueaza efectul substantelor active.

Consumarea polenului in stare pura este o problema de gust. Amestecat cu o lingura de miere, se imbunatateste nu numai gustul, ci se completeaza si in efect.

CEARA, PROPOLIS, VENIN

Ceara de albine. Compozitia chimica a cerii de albine se prezinta in mod simplificat astfel (Zander/Weiss 1964):

  • 72% ester acrilic din acizi grasi si ceara,
  • 13% la 13,5% acizi liberi de ceara,
  • 12% la 12,5% substante carbonice,
  • 1% la 2% apa.

Greutatea specifica se situeaza intre 0,960 la 0,970; punctul de topire se afla intre 620C si 650C, punctul de solidificare 60,50C. De regula ceara de albine are culoarea alba. Se coloreaza in galben mai ales in zona celulelor, de la galben deschis pana la maro inchis. Aceasta colorare nu depinde numai de substantele colorante din polen si propolis, ci si din impuritatile si resturile de celule. In stare rece ea este o masa tare, casanta, care odata cu incalzirea devine maleabila si ductila. Ceara galbena de albine are miros de miere.

Utilizarea cerii de albine de catre oameni pentru nevoile lor este probabil la fel de veche ca si obtinerea mierii. Producerea de lumanari nu era destinata numai uzului bisericesc. Piese cu valoare artistica s-au produs de-a lungul secolelor si sunt produse si astazi. Dar nu numai lumanari, ci si valoroase tablouri si sculpturi in ceara se pot usor modela din aceasta materie prima. Ca mijloc de conservare este foarte solicitat la intretinerea si restaurarea mobilei vechi

Se obtine din fagurii claditi de albine, in decursul vremurilor avand un rol important in dezvoltarea culturii umane. Ceara serveste a fabricrea fagurilor artificiali (80% din productie) precum si in industrie: optica, aviatie, parfumerie, cosmetica, pielarie etc.

Clasificarea cerii prezinta interes comercial si se bazeaza pe calitatea materiei prime si pe tehnologia extragerii. In functie de aceste criterii se cunosc mai multe categorii de ceara extrasa in solventi. Ceara de stupina cuprinde ceara provenita din capacele, faguri si ramelor claditoare si din fagurii reformati. Ceara de bostina se obtine din deseurile ramase cu ocazia extragerii cerii in stupina, utilizand prese de mare putere, hidraulice sau mecanice. Ceara obtinuta este de calitate inferioara, nefiind indicata pentru industria fagurilor artificiali.Ceara extrasa cu ajutorul solventilor provine din deseuri de faguri si bostina colectate din intreaga tara, iar operatia de extractie se executa (la noi) numai in cadrul Combinatului Apicol de la Bucuresti.

Ceara (topita) de albine, conform STAS 3064 – 66 se clasifica in urmatoarele calitati:superioara (de culoare alba, uniforma in toata masa ei), calitatea I (de culoare alb- galbuie), caliatatea a II-a (de culoare galbena, pana la bruna deschisa, uniforma cel putin in partea superioara a blocului, prezinta miros de paie oparita sau mucegaite)

Proprietatile fizico-chimice ale cerii ofera indici pentru utilizare si asupra metodelor de topire si separare folosite. Caracteristicile fizice ale cerii sunt corelate cu compozitie chimica. Ceara contine acizi grasi in proportie de 45%, hidrocarburi saturate 12%, alcooli 39% si alte substante 4%. Culoarea cerii este influenta de floare de la care a fost recoltata mierea, de modul de prelucrare, etc., iar mirosul ei in general este placut, asemanator mierii. Greutatea specifica, la 150C varaiza intre 0,956-0,970. Punctul de topire la solzisorii de ceara produsi de albine este de 720C iar ceara provenita din fagurii topiti si predati 63-65 0, iar la ceara extrasa prin solventi 69-710C; punctul de solidificare este mai mic decat punctul de topirecu 0,1-0,20C. Coeficientul de duritate la ceara din fagurii topiti este cuprins intre 8- 13; la ceara provenita prin presare 3-6 iar la cea extrasa prin solventi 1.

Emulsionarea cerii cu apa poate sa aiba loc in doua feluri:

Ceara isi pastreaza structura omogena, apa patrunsa in masa ei putand fi considerata ca umiditate a acesteia,care poate ajunge la 2.4%, deasupra cerii topite apare o spuma specifica, iar eliminarea acestei ape se obtine prin incalzirea cerii in vase cu pereti dubli la 90 – 1000C.

O alta forma de emulsionare are loc sub influenta sarurilor minerale continute in apa dura, prin saponificarea unei parti de de ceara. Se previne saponificarea prin folosirea apei de ploaie, iar inlaturarea starii de emulsie se face prin incalzirea cerii in mediu fara apa.

Extragerea cerii de stupina se realizeaza pin mai multe procedee, ce pot fi grupate in mai multe categorii, in functie de agentul de incalzire. Astfel, in topitorul solar, la extragerea cerii se foloseste temperatura uscata. Acest procedeu se recomanada numai pentru topirea capacelelor, a fagurilor naturali in care nu s-a crescut puiet si a tuturor resturilor de ceara curata, de culaore deschisa. Extragerea cerii folosind apa incalzita se poate realiza prin topire in apa si presare ulterioara, prin topire si presare concomitenta in apa si prin topire fara presare. In cazul prim se introduc in saculete bucati de faguri, care se topesc in apa, astfel ca o parte din ceara este culeasa de la suprafata apei. Apoi, saculetul cu „bostina” se storc cu ajutorul unor prese de diferite forme. Cu cat presa va fi mai usoara, cu atat calitatea cerii va fi mai buna, dar cantitatea mai mica.

Topirea si presarea concomitenta se realizeaza prin introducerea presei intr-un vas cu apa care se incalzeste.Ceara care se scurge liber este extrasa prin topire, iar restul de ceara din materia prima este presata in mediul lichid, apa cuprinsa in masa bostinei fiind impinsa spre exterior antreneaza particulele de ceara eliberate din exuviile larvelor.

Extragerea cerii cu ajutorul vaporilor de apa se poate face prin topire si scurgere libera sau prin topire si eliberarea cerii prin presare. Topitorul cu abur larg raspandit in stupinele de la noi da rezultate bune numai in cazul topirii fagurilor de grupa I, din ceilalti faguri se obtine doar 50- 60 % din ceara obtinuta. Presele cu abur realizeaza o extragere aproape completa.

Extragerea cerii prin centrifugare se foloseste rar, unii apicultori adaptandu-si extractorele de miere acestui scop.

Indiferent de procedeu, fagurii vechi care urmeaza sa fie topiti in prealabil se sorteaza pe calitati. Astfel, calitatea I cuprinde fagurii de culoare alba si galbena, transparenti, fara pastura, fara molii si mucegai. Din100g faguri se obtin 70g ceara; se prelucreaza la topitorul solar. In calitatea a II-a se vor repartiza faguri de culoare brun inchis, cu fundul celulelor transparent si fara pastura ; din 100gr rezulta 50-70gr ceara la extractorul cu aburi. Calitatea a III-a cuprinde faguri de culoare bruna- inchisa si neagra, netransparenti si nemucegaiti; din100gr se obtin 40 – 55 gr ceara la extractorul cu aburi. Ceilalti faguri se trec in categorie „ceara inferioara”, se predau magazinelor (colectorilor)ACA, de unde se trimite la Combinatul Apicol pentru extractie cu solventi.

In general fagurii contin:ceara, tegumente, si gogoase, pastura (insolubile) precum si excremente, resturi de miere – solubile in apa. Inainte de extractie se recomanda inmuierea fagurilor in apa de ploaie (distilata) incalzita pana la 600timp de 3-4 zile. Reziduul de la extractia cerii poarta numele de „bostina”, care in functie de procedeul extractiei mi contine 20 – 60 % ceara; utilizata in harana puilorde carne (5-15% din valoarea ratiei) s-a dovedit a avea calitati nutritive pentru pasari.

Calupurile de ceara obtinute se conditioneaza prin limpezire, spalare si topire repetata a calupurilor in apa (distilata) de ploaie, la o temperatura pana la 90oC. Racirea cerii topite treebuie sa se realizeze cat mai lent ( chiar 2-3 zile). Calupul de ceara obtinut se curata la partea inferioara de sedimente, se spargesi se supune din nou topirii, pentru purificarea cerii.

Propolis. In timp ce ceara impreuna cu mierea are efect calmant si vindecator asupra rinitei alergice, in cazul propolisului, pe care albinele il aduna din mugurii copacilor si de acolo unde apare de obicei rasina, are un mare efect asupra bacteriilor. Aceasta proprietate este utila in tratamentul ranilor si in cazul imbolnavirii cailor respiratorii superioare.

Veninul este cunoscut de mult timp ca mijloc terapeutic. De aceea el este continut in diferite medicamente ca in unguente si lichidele pentru frectii, precum si in solutiile pentru injectii. Asemenea mijloace ajuta la bolile reumatice ale muschilor, nervilor si incheieturilor precum si la urmarile racelii.

LAPTISORUL DE MARCA

Produs de secretie ala glandelor faringiene (si in parte al glandelor mandibulare ale albinei doici) este utilizat pentru hrana larvelor, determinand cresterea si dezvoltarea diferentiata a indivizilor care compun familia de albine. Laptisorul proaspat depus se prezinta sub forma unei mase dense cu aspect albicios- oparescent si acru in contact cu aerul, la temperatura de 15oC se ingalbeneste. Are miros caracteristic , gust usor acrisor si astringent. Densitatea laptisorului de matca este de 1,1, iar aciditatea apropriata de aceea a sucului gastric.

Acest produs superconcentrat contine 66% apa si 34% substanta uscata, din care:12,34 proteine, 6,46% lipide, zahararuri, 0,82 cenusa si 2,84 substante neidentificate. Contine hormoni, fermenti si cantitati mari de vitamine din complexul B, proviatmina D, inozitol, biotina si urme de vitamina C. Amestecat in miere sau loifilizat, laptisorul de matca este utilizat cu succes in tratamentul unor afectiuni ale tubului digestiv, ale cailor respiratorii, sistemului nervos, afectiuni si carente ale batranetii etc.

Producerea laptisorului are la baza aceleasi principii si presupune aceleasi lucrari (pregatirea familiilor crescatoare, a larvelor, tranvazarea etc.) ca si in cresterea matcilor, adica prin orfanizare sau in prezenta matcii, cu botci artificiale in care se introduc larve, iar in momentul in care botcile contin cantitate maxima de laptisor, acesta se recolteza.prin metoda orfanizarii de la o familie se pot obtine cca 50g laptisor la o serie si se pot introduce pana la trei serii de larve, iar in cazul producerii continue a lapisorului – prezenta matcii – se pot obtine pana la 500g pe familie. Numarul de larve introduse in crestere poate fi de 90 – 150 pe serie, la toate cele trei serii, iar numarul botcilor fixate pe o sipca 25 – 30. botcile se lipesc direct eliminandu-se dopurile si suporturile utilizate in cresterea matcilor. Cand productia de laptisor se realizeza in prezenta matcii se pot inroduce zilnic cate 50 de botci scoase pentru recoltare, sau la fiecare trei zile se introduc 150 de larve. Recoltarea are loc dupa 72 de ore de la introducerea larvelor. In acest scop se scurteaza botcile pana in apropierea larvelor, care se inlatura, iar laptisorul se extrage cu ajutorul unei spatule din lemn de tei, material plastic sau cui ajutorul unei pompe de vid in conditii de igiena perfecta. Dupa recoltare laptisorul de matca se pastreaza in borcanele de sticla neutra, de culoare inchisa sau din material plastic mat,la temperatura de 2-4oC, cca 8 luni; pastrarea mai indelungata ii scade valoarea biologica.

by admin


Apicultura pentru incepatori – Hrana albinelor
Apicultura pentru incepatori:
Hrana albinelor In mod normal albinele, pentru satisfacerea nevoilor vitale se hranesc cu nectar, polen si apa. Pentru hrana unei familii de albine intr-un an sunt necesare aproximativ urmatoarele cantitati: - miere 80 kg- polen 25 kg- apa 50 litri Nectarul – reprezinta secretia glandelor nectarifere locali8zate in flaore si se prezinta sub forma unei solutii glucidice in concentratii diferite..
comentarii - vezi comentarii
Apicultura pentru incepatori – Intretinerea si stimularea albinelor
Apicultura pentru incepatori:
Intretinerea si stimularea albinelorFamiliile puternice au la sfarsitul toamnei o populatie cuprinsa intre 1,5 si 2 kg albine, familii capabile sa valorifice culesului timpuriu de salcam in primavara urmatoare (cu 3-4 kg albine culegatoare). In acest scop, se iau urmatoarele masuri tehnologice: selectionarea unor biotipuri valoroase, folosirea de matci tinere, intretinerea familiilor de albine cu ..
comentarii - vezi comentarii
Apicultura pentru incepatori – Ameliorarea familiilor de albine
Apicultura pentru incepatori:
Ameliorarea familiilor de albineIn practica s-a constatat ca in aceleasi conditii de mediu, de temperatura si cules, intretinerea in acelasi sistem de stupi si dupa aceeasi tehnologie, apar diferente in ceea ce priveste sistemul de dezvoltare, dar mai ales productia: aceste au provocat un interes deosebit in cunoasterea insusirilor familiilor de albine de a acumula rezervele de hrana.Toate aceste ..
comentarii - vezi comentarii
Apicultura pentru incepatori – Baza melifera
Apicultura pentru incepatori:
Baza meliferaBaza melifera:constituie totalitatea plantelor melifere si flora melifera din raza economica de zbor a albinelor (raza de zbor) pentru cules de necesitate este de 6km, iar pentru un cules economic este de 3 km)Situatia actuala a bazei melifere din tara:Apicultura ara ca obiectiv cunoasterea numarului familiilor de albine si realizarea unor productii cat mai amri si cat mai diversifica..
comentarii - vezi comentarii