Propolisul si extractele de propolis (Recoltarea)

Postat de admin 12.09.2019 0 Comentarii PRODUSELE STUPULUI,

Propolisul si extractele de propolis

Recoltarea propolisului de catre albine

Recoltarea propolisului pare a fi rezervata unui numar restrans de albine lucratoare care prezinta o predispozitie genetica exclusiva. Din numarul total de albine al unei colonii numai cateva sunt angajate in aceasta activitate iar acestea nu efectueaza decat foarte rar alte activitati cum ar fi colectarea de nectar si acest lucru nu se intampla de obicei chiar daca el este foarte necesar coloniei.

Culegatoarele de propolis pot fi deturnate de la eforturile lor si angajate in recoltarea de nectar daca in apropierea sursei de propolis exista o sursa de nectar atractiva care contine o cantitate ridicata de zaharuri; in general insa, ele isi reiau rapid activitatea de colectare de propolis. Culegatoarele de propolis sunt foarte rar mai in varsta de 15 zile. Din acest punct de vedere ele se aseamana celorlalte lucratoare din stup.

Tendinta de propolizare la cateva rase de albine

Cercetatorii care au studiat albina Apis indica, Apis florea si Apis dorsata,afirma ca acestea nu propolizeaza. Acelasi lucru se afirma si despre albina africana. In lucrarea sa intitulata .In cautarea celor mai bune suse de albine: calatorii concludente.,[2] calugarul ADAM de la Manastirea St. Mary, Buckfast, South Devon, Anglia, arata ca anumite rase de albine si in particular cele din zona Asiei Mici manifesta o tendinta foarte puternica de propolizare.

De fapt, acesta vorbeste de o albina galbena frecvent intalnita in regiunea muntilor Atlas si Sahara, cunoscuta sub denumirea de Apis sahariensis. El presupune ca aceasta albina a fost adusa in Orientul Mijlociu de catre evreii emigranti. Vorbind despre albina autohtona din Anatolia Centrala in Asia Mica, unde iernile sunt foarte aspre, calugarul Adam spune ca aceasta albina, cunoscuta sub denumirea de Apis mellifera var. anatolica utilizeaza propolisul pentru protectie la fel ca toate celelalte specii care fac acest lucru in zonele cu climat foarte aspru. Tot el este cel care spune ca: nu se poate spune ca in Egipt albinele nu propolizeaza. La Fayum unde se cresc albine italiene, am vazut interiorul stupilor captusiti cu propolis din cel mai rasinos.. Se cunoaste de asemenea ca albina gri caucaziana de munte are o tendinta de propolizare mult mai pronuntata decat cea italiana.

Teorii asupra formarii propolisului

La inceputurile activitatii de crestere a albinelor, propolisul a fost in general identificat cu ceara. Mai tarziu, cercetarile asupra vietii albinelor au aratat ca propolisul este un material de constructie si de protectie cu care albinele astupa orificiile din stup dar care are si alte calitati. Aceasta este perioada in care au aparut intrebari asupra formarii propolisului.

Primele teorii asupra formarii si originii propolisului au fost foarte simple dar pe masura obtinerii de noi cunostinte asupra vietii albinelor, acestea au fost respinse astazi ele fiind doar etape parcurse pana la stabilirea teoriilor actuale.

In prezent, exista doua teorii privitoare la originea propolisului.

O teorie afirma ca albinele recolteaza propolisul din rasinile si secretiile de pe mugurii si scoarta anumitor arbori din familia rasinoaselor si foioaselor din zona de amplasare a stupilor. Adeptii acestei teorii afirma ca albinele colecteaza propolisul astfel: intr-o prima etapa albinele desprind cu mandibulele o mica bucata de rasina sau de secretie pe care o trateaza ulterior prin masticare la nivelul mandibulelor. Materialul astfel recoltat si prelucrat este transportat de picioarele anterioare si medii in corbiculele de polen aflate pe picioarele posterioare. Albinele formeaza deci niste pelote, in acelasi mod ca si la polen. Apoi zboara spre stup unde alte albine le ajuta sa se debaraseze de aceste incarcaturi pe care le transporta in locurile in care ele sunt necesare. Principalii adepti ai acestei teorii sunt ROSCH, EVENIUS, BERLEPSCH, CIESELSKI si altii. Si intrucat ROSCH a fost cel ce a pus bazele acestei teorii, teoria este cunoscuta sub denumirea de teoria lui Rosch..[3]

In 1907, o noua teorie [4] a fost avansata de Dr.KUSTENMACHER care explica formarea si originea propolisului intr-o alta maniera. Conform acestei teorii, propolisul provine din polen; albinele lucratoare inghit polen si il acumuleaza intr-o portiune din intestin denumita .chylus magen., adica .stomac de polen.. Procesul propriu-zis de formare a propolisului incepe prin absorbtia unei mari cantitati de apa. Grauncioarele de polen sufera un proces de umflare datorita cantitatii de 5 ori mai mare de apa decat propria lor greutate si de dezintegreaza.

Din peretele grauncioarelor de polen rezulta un balsam pe care albinele il elimina sub forma de picaturi cu diametrul de 2 pana la 3 mm. Conform parerii Dr. Kustenmacher acest balsam constituie materia prima si esenta propolisului.

Trebuie totusi remarcat faptul ca nu toate grauncioarele de polen sunt de aceeasi calitate si o parte dintre acestea nu se dezintegreaza ca urmare a umflarii si din acest motiv ele reprezinta un balast in hrana albinelor, de care acestea incearca sa se debaraseze. Din cauza densitatii specifice mai reduse, acest balast de polen ajunge in partea posterioara a intestinului unde se combina cu balsamul. Prin miscari de unduire ale stomacului de polen, albinele lucratoare elimina aceasta masa de balsam si grauncioare de polen nedigerate pe care o depun pe peretii sau in crapaturile stupului. Acolo, materialul capata consistenta formand o masa de culoare galbena sau galben-rosiatica. Acestui material albinele ii adauga inainte de a se modifica praf si impuritati mecanice dand propolisului o consistenta care permite transportul lui dintr-un loc in altul.

Deci, conform dr. KUSTENMACHER propolisul este format din balsamul provenit din partile exterioare ale grauncioarelor de polen pe care albinele il amesteca cu ceara si alte materiale, impuritati in cantitati variabile.

Cunostintele obtinute in domeniul apiculturii de la aparitia acestor teorii si pana in prezent sustin dar si neaga anumite parti sau detalii ale acestora; de aceea este necesar sa se faca o analiza critica asupra lor.

Daca polenul este . conform teoriei dr. Kustenmacher . la baza formarii propolisului ar trebui ca in acesta sa se regaseasca mai multe substante sub forma de compusi azotati, zaharuri si lipide pe care polenul le contine in cantitati relativ mari. Rezultatele analizelor chimice nu confirma catusi de putin aceasta teza. In plus, nici una din aceste substante continute in polen nu a fost identificata in propolis. Multe aspecte fiziologice, morfologice, biologice si anatomice legate de propolis . expuse de HAYDAK, EVENIUS si ROSCH contrazic teoria lui KUSTENMACHER. [5]; [6]

In ultima vreme, cercetarile efectuate asupra propolisului au furnizat numeroase date obiective in favoarea teoriei dr. ROSCH. Studiul compozitiei chimice a propolisului au demonstrat clar ca baza acestei teorii este mai realista si mai bine fondata.

Conform acestei teorii se sustine ca mai ales substantele identificate de o maniera indiscutabila in propolis se regasesc intr-una sau mai multe specii de plante vizitate de albine si ca secretiile acestor plante pot fi sursa de producere a propolisului.

Un lucru deosebit de important pus in evidenta este participarea activa a albinei la formarea propolisului. Prin secretiile sale glandulare pe care le adauga materiilor vegetale se obtine propolisul recoltat de apicultor din stup.

Se demonstreaza ca majoritatea substantelor de natura flavonoida identificate si separate din propolis (GHISALBERTI, 1979) [7] se gasesc in stare libera ca agliconi si nu ca glicoside, forma sub care acestea se gasesc in sursele vegetale. Se pare deci ca albina dispune in secretiile sale salivare de o substanta ce are capacitatea de a descompune glicosidele sau componentele lor principale pe care le transforma apoi in propolis si in hrana.

Surse naturale de propolis

Asa cum s-a mentionat, componentele propolisului pot fi identificate in sursele vegetale vizitate de albine. Adeseori albinele viziteaza plante din familia coniferelor, plopi (Populus sp.) precum si alte specii: fagul (Fagus sylvatica), castan (Aesculus hippocastanum) pentru a colecta rasini de pe scoarta si mugurii acestor arbori.

In Europa, principalele surse de propolis cuprind: alunul (Alnus spp.), mesteacanul (Betula spp.), alunul de padure (Corylus spp.), stejarul (Quercus spp.), plopul (Populus spp.) si salcia (Salix spp.).

In Statele Unite ale Americii, principalele specii sunt plopul si pinul (conifere).

Conform lucrarilor lui KONIG (1985) [8], mugurii de plop reprezinta principala sursa de propolis in Europa, America de Sud, Asia de Vest si Africa de Nord.

Intre sursele secundare, acelasi autor mentioneaza: mesteacanul, stejarul, salcia si alunul, iar pentru alte zone geobotanice situatia este urmatoarea:

  • arborele Acacia Karroo in Africa de Sud
  • Xanthorrhoea pressii si Xanthorrhoea australis in Australia si zonele de climat tropical
  • Mugurii si scoarta arbustilor Plumeria accuminata, Plumeria acutifolia, Schinus terebinthifolius si Psidium guajava in insulele Pacificului, indeosebi in Hawaii

Studiile recente asupra originii botanice a propolisului din continentul sud american, mai ales din Brazilia au demonstrat prezenta de compusi specifici unor plante ca: Araucaria angustifolia, Eucalyptus globulus si Rosmarinus officinalis.


1. Introducere
2. Notiuni generale despre propolis
3. Recoltarea propolisului
4. Proprietati fizice ale propolisului
5. Compozitia generala a propolisului
6. Compozitia calitativa a propolisului
7. Substante izolate din propolis
8. Tehnologia prelucrarii propolisului
9. Solventarea principiilor active
10. Prepararea extractelor apoase si etanolice
11. Activitatea biologica a extractelor de propolis
12. Actiuni fundamentale ale flavonoizilor
13. Mecanisme de actiune ale flavonoizilor
14. Aplicarea extractelor de propolis
15. Efectele propolisului
16. Forme de aplicare a propolisului
17. Concluzii


Lasa un comentariu

checked style="margin:0px;">

checked style="margin:0px">